ABRUD  – CENTRU AL MINERITULUI TRANSILVĂNEAN

Abrud este o denumire de origine pur dacică, derivând de la cuvântul Abruttus, care la rândul său provine de la vorba dacică ”abrudiom”, însemnând ”aur”. În epoca romană, Abrudul a purtat denumirile de Auraria Daciae, Auraria Maior și Alburnus Minor.

Din timpuri străvechi, Abrudul a avut celebritatea sa. Încă de pe vremea lui Decebal, regele dacilor, Abrudul era centrul operațiunilor miniere din Dacia.

În anul 106, după cucerirea Daciei de către romani, împăratul Traian a așezat la Abrud o legiune romană, dându-i denumirea de Auraria Daciae, iar ulterior de Auraria Maior și a organizat aici așa-numitul Collegium aurariorum, sub conducerea unui șef de mine numit magister.

În exploatarea minelor din zona orașului Abrud, chiar primitiv cum se lucra pe atunci, erau ocupați între 15-20.000 de lucrători, scoțându-se săptămânal din mine o cantitate de 200-205 punți de aur (1 punte = 0,5 kg). În fiecare an, administrația din localitate trimitea la Roma pentru alimentarea tezaurului imperial aproximativ 10.000 punți de aur (cam 5000 kg).

În epoca romană, bogățiile aurifere din Munții Abrudului constituiau factorul cel mai atractiv pentru cuceritorii Daciei. Astfel, o legendă spune că împăratul Traian, la ocuparea acestei provincii, a făcut o imensă captură de război în aur și argint, cantitatea găsită fiind de 165.000 kg de aur și 331.000 kg de argint. Romanii au simbolizat această pradă ca și mărimea ei, pe una din planșele Columnei lui Traian de la Roma.

În secolul al XV-lea (1438), liberul exercițiu al băișagului este garantat printr-un decret regal, iar mai târziu funcționa la Abrud tribunalul litigiilor miniere din cele 4 centre ale mineritului: Abrud, Zlatna, Baia de Arieș și Baia de Criș. Populația ungurească avantajată de situația politică și economică în calitate de popor dominant  a acaparat aceste resurse, centrul vieții miniere – Abrudul – devenind proprietatea imobiliară a elementului unguresc și colonizant. Astfel, orașul Abrud s-a păstrat ca și centru în slujba exploatării minelor de aur, cu singura deosebire că specificul românesc al orașului a suferit schimbări mari, după cum pusese stăpânire în Ardeal dominația ungurească.

Orașul Abrud este renumit ca centru de schimb al aurului, „cea dintâi ispravă a producătorului de aur, când mergea în ziua de luni la Abrud cu prilejul târgului de săptămână, era să-și schimbe aurul în monedă, cu care să-și poată face târguielile de lipsă” scria Ion Rusu Abrudeanu în cartea „Moții, calvarul unui popor eroic dar nedreptățit” – 1928. Nu trebuie scăpat însă din vedere faptul că cea mai mare parte a aurului produs în minele din jurul Abrudului a luat drumul străinătății prin contrabandă, fiind mai bine plătit pe piețele străine decât în țară.

Legea Naționalizării din anul 1948 a consfințit ca toate resursele solului și subsolului care nu se găseau în proprietatea statului să treacă în proprietatea acestuia, deci activitățile miniere individuale au fost practic confiscate de statul român. Exploatările miniere din patrulaterul aurifer Baia de Arieș – Roșia Montană – Bucium – Zlatna, zonă adiacentă orașului Abrud au cunoscut o dezvoltare fără precedent după naționalizare, utilajele pentru extracția și prelucrarea aurului din minereu fiind modernizate obținând un randament ridicat de extragere a aurului din minereu.

În anul 1969, a luat ființă Centrala Minereurilor Deva, din care au făcut parte și exploatările miniere din patrulaterul aurifer al Munților Apuseni, iar în anul 1974 s-a revenit asupra organizării prin delimitarea a 2 zone geografico – miniere Deva și Baia Mare, fiecare funcționând centralizat ca o centrală a minereurilor feroase și neferoase.

La 21 mai 1977, de ziua Sfinților Constantin și Elena, a fost semnat decretul de înființare a celui mai mare obiectiv minier al României moderne – Combinatul Minier al Cuprului de la Roșia Poieni Abrud – transformat ulterior, în anul 2002 în S.C. Cupru Min S.A. Abrud, al cărui zăcământ deține 60% din rezerva de cupru a României.

Combinatul minier al Cuprului de la Roșia Poieni – S.C. Cupru Min S.A. Abrud de astăzi, s-a bazat întotdeauna pe forța de muncă autohtonă, centrul minier Abrud luând o dezvoltare fără precedent odată cu deschiderea acestui obiectiv minier, dezvoltându-se activități adiacente mineritului, și înființându-se noi întreprinderi, din care aș enumera: TCMM (Trustul de Construcții Montaje Minier), SUT (Stație de utilaje transport), IAMSAT – întreprindere pentru asistență tehnică, dar și Filatura de Bumbac, unde și-au desfășurat activitatea peste 600 de femei filatoare, în cea mai mare parte soții ale minerilor de la Combinatul minier al Cuprului Rosia Poieni.

În activitatea minieră din anul 1990 erau angajate la nivel național cca. 171.000 de persoane, iar la sfârșitul anului 2007 își mai desfășurau activitatea 29.000 de persoane, reducerea fiind de 83%, fapt care demonstrează că în decursul a 17 ani, industria mineritului și-a redus în mod considerabil activitatea, costurile economice și sociale ale acestui proces fiind imense.

Restructurarea mineritului a adus și în Abrud, la fel ca și în alte zone miniere ale țării, sărăcie, prin desființarea locurilor de muncă (dacă în 1990 se înregistrau la societate 2900 de locuri de muncă, actual sunt 540, reprezentând 18,62%), procesul restructurării neasigurând alternative viabile pentru crearea altor locuri de muncă în locul celor desființate pentru absorbția personalului disponibilizat, acesta migrând în mare parte în țări străine în căutarea unui mijloc de trai.